(să fi fost dimineaţă)

trupul îţi era

diafan,

şi lumina din geam ţi se juca

pe gât.

te-am visat în ungher

în cămaşă şi-atât.

Doamna de lângă mine, cu vocea stinsă şi cel mai probabil angajată la o instanţă dintr-un oraş reşedinţă de judeţ – asta judecând după convorbirile purtate la un telefon care se încăpăţânează să nu se descarce -, sforăie animalic. Şi-a învelit pomeţii în căptuşeala paltonului şi sforăie muşamalizat, dar de-a dreptul animalic. Îmi vin în minte câteva rânduri citite cine ştie unde despre esenţă şi aparenţă şi, în timp ce privesc figura morbidă a femeii îngropate într-o haină care face pe puţin cât douăzeci şi şapte de pachete de ţigări, îmi pierd din nou, pentru câteva minute, încrederea în umanitate.

“De ce n-am vrut eu să mă fac judecător, să văd cum îşi bagă ăia cuţitul în piept la procesele de divorţ? Oare chiar a văzut aşa ceva?” Ar trebui să-i pună să-şi aleagă armele la intrarea în sală. Să vezi atunci soluţionarea proceselor într-un termen rezonabil. Roteşte ţigara între degete. “Bine, dar cât de disperat trebuie să fii încât să faci asta?” N-ar trebui să ne mai surprindă nimic. Dacă persoana lângă care ai stat 20 de ani e gata să-şi zgârie jugulara, ce pretenţii poţi să mai ai de la alţii? E vorba doar despre momentul ăla crunt în care îţi dai seama că te-ai înşelat, că ai avut… clouded judgement parcă i se zice. Mai mult ca sigur asta îi trece prima oară prin minte celuilalt: cu cine am stat eu atâta amar de vreme? nu se poate să fi greşit. E vorba, ca întotdeauna, de orgoliu. Întârziem la cursuri.

Un duel, punere în scenă de Alexandru Dabija a unei nuvele destul de consistente (numită chiar roman în varianta pe care am citit-o – oricum, în cel mai bun caz microroman) semnate de Cehov. Diferenţele dintre nuvelă şi piesă sunt insesizabile; de menţionat este însă schimbarea operată de Dabija la nivelul denumirii, care în definitiv trădează “filtrul” căruia a fost supus scriitura. Duelul devine Un duel oarecare, vieţile personajelor, consumate în Caucazul năpădit de zăpuşeală şi furtuni, părând să stea ele însele sub imperiul unui nehotărât obsedant, unei continue pendulări interioare învederate îndeobşte de interpretarea actorilor.

Premisa este una simplă: Vania Laevski nu mai iubeşte. Dragostea pe care o simţea faţă de Nadejda Feodorovna, jurămintele, idealurile şi interesele comune, fuga în Caucaz, o veritabilă evadare în Eden (redusă de Vania, în puru-i stil caracteristic, la fuga de bărbatul Nadiei) devin în concepţia sa simple minciuni consumate de-a lungul celor doi ani petrecuţi împreună. Astfel se ajunge la “duelul” interior care îl va aduce în pragul neurasteniei: s-o părăsească sau nu pe Nadia?

Laevski este o victimă. Cel puţin potrivit propriei sale opinii. Aşa cum va observa şi zoologul von Koren, Laevski se consideră o victimă a circumstanţelor, un “sclav al civilizaţiei” ce se compară cu Hamlet în nehotărârea sa şi se autoîncadrează unei tipologii (ghinionistul), astfel, aidoma unui personaj, vinovat de faptele sale fiind mâna care îi scrie destinul, iar nu el însuşi. Totuşi, această conştiinţă de sine nu trimite la hybris, la încercarea de sfidare a implacabilului, ba din contră, protagonistul se complace unui fatum nefavorabil ce se dovedeşte a fi, după cum vom arăta, o simplă creaţie bovarică. În definitiv, Vania poate fi caracterizat drept un pseudofilosof poltron care, aidoma celorlalte personaje, caută să confere o anume profunzime existenţei sale consumate în mica localitate din Caucaz. Relevant în acest sens este eclectismul manifestat de acesta în ceea ce priveşte iubirea. Viziunea pragmatică potrivit căreia iubirea de la începutul relaţiei fusese doar o minciună, bărbatul este un simplu obiect de budoar, iar femeia are nevoie de un singur lucru – odaia de culcare – intră în contradicţie cu însuşi motivul scindării lăuntrice: pierderea iubirii. În fapt, Vania este un idealist, coroborând teoria care afirmă că cei mai mari cinici sunt idealiştii.

De asemenea, se cere menţionat egoismul disimulat al acestuia. Vina simţită în eventualitatea în care o va părăsi pe Nadia (aceasta lăsându-şi bărbatul pentru el, în vreme ce cu câteva zile înainte Laevski află de moartea sa datorată ramolismentului cerebral, boală de care se vede în parte vinovat), cuplată cu mila faţă de cea care “nu are pe nimeni” reprezintă doar reflexia dezamăgirii de sine, a neîmplinirii propriilor sale idealuri prin intermediul celorlalţi, îndeobşte al femeii, după cum bine observă din nou von Koren: Pentru Laevski, femeia este totul. Îndrăgostit pentru prima oară la 13 ani, acesta pare să fi căutat până în prezent aceeaşi iubire ingenuă care, în concepţia sa, îl eliberează de sub aparentul blestem al nefericirii şi tipologicului.

Adevăratul său caracter este învederat odată cu luarea deciziei de a pleca, singur, spre Sankt Petersburg. Având în vedere condiţiile puse de Samoilenko înainte să-i împrumute rublele pentru călătorie, sfătuit fiind de zoolog (ce, în extremismul său, este singurul capabil să-l dibuiască pe adevăratul Vania), eventualitatea rămânerii alături de Nadejda devine inevitabilă. Neurastenia îl acaparează pe Laevski, duelul cu von Koren fiind nu doar un mijloc de rezolvare a unui conflict inter omnes, ci chiar existenţial; actul în sine capătă un vădit caracter cathartic. Încă dinaintea întâlnirii decisive de lângă cârciuma lui Cherbalai, Vania se supune unei aspre introspecţii: Care dintre faptele mele nu este păcat? Însuşi adulterul comis de Nadia, pe care îl descoperă în noaptea de dinaintea duelului, şi-l asumă, îi veni să fugă la Nadejda Feodorovna (…) şi s-o implore să-l ierte, dar era victima lui şi-i era frică de ea, în cele din urmă ajungând la vorbele doctorului din incipitul nuvelei: Soarta ţi-a trimis o femeie tânără, frumoasă şi cultă, dar tu n-o vrei. Venind în sprijinul interpretării scriiturii ca bildungsroman, Laevski abandonează naivitatea abil disimulată (parcă şi de el însuşi), idealurile erotice care îi subjugau viaţa unui fals fatum potrivnic, şi-şi dă seama că această femeie nenorocită şi vicioasă îi este singura fiinţă dragă şi de care nu se poate lipsi. Glonţul tras de von Koren îi zgârie gâtul, desăvârşind ceea ce Vania numeşte înmormântarea unui om greoi şi nesuferit, deci, implicit, moartea vechiului sine.

Sfârşitul nuvelei îi găseşte pe Laevski şi Nadia, trei luni mai târziu, căsătoriţi, aducând într-o anume măsură cu perechea Maria Constantinovna – Nikodim Alexandrici, cuplul excesiv de bigot şi conservator ce contrastează cu extremismul zoologului neamţ. În acelaşi timp, Ivan Andreici Laevski încheie nuvela folosind chiar cuvintele lui von Koren: Nimeni nu cunoaşte adevărul, nihilismul său marcând complacerea sa unui destin eminamente incert, unde paharul nu este niciodată pe jumătate plin sau gol, unde tipologia ghinionistului nu există, iar munca ia locul lamentărilor (Munceşte de dimineaţă până seara. Vrea să-şi plătească datoriile). Cu alte cuvinte, îşi asumă propriul destin. În definitiv, asemenea unei pietre aruncate în apă, tulburările lui Vania comportă reverberaţii la nivelul întregii palete de personaje, fiecare suferind de propriul său tragism, fie că vorbim despre pendulările doctorului Samoilenko între generozitate şi naivitate, alegerile diaconului invitat de zoolog în expediţie, dar pe care îl aşteaptă diaconeasa şi socrul în Rusia, ori tribulaţiile Nadiei, a cărei dorinţă de libertate, manifestată sub forma aventurilor cu Kirilici şi armeanul Acimianov, contrastează cu dragostea sa faţă de Laevski, fapte care ne pot sili să conchidem că personajele din Duelul lui Cehov devin simple ipostaze ale protagonistului, părţi ale personalităţii sale pregnante.