Din capul mesei

Pablo Picasso: "Seated Woman with Wrist Watch, 1932"

“Dacă n-o înţeleg, înseamnă că-i artă!”, îşi încheie domnul Gămescu alocuţiunea cu privire la pereţii cârciumii. Se pare că i-a ieşit poanta, până şi soţia chicoteşte ruşinată, deşi o mai auzise şi la nunta Buricenilor. A ştiut să o zică în aşa fel încât să pară nu numai un maestru al acrimoniei, ba chiar, în realitate, un fin cunoscător un domeniului.

Totuşi, o să cadă pe gânduri mai pe seară, atunci când îşi va da seama că viaţa lui nu e decât un mare tablou, iar doamna Gămescu, sărăcuţa de ea, o femeie aşezată, fără nici măcar un ceas de mână.

Băsescu – un paradox

Formula zoon politikon, considerată a fi eronat tradusă drept animal politic, implica la vremea lui Aristotel capacitatea oamenilor de a fiinţa şi coopera în polis. Astfel, aceştia lucrează împreună atât în vederea îndeplinirii unui scop comun (bunăstarea cetăţii ca întreg), cât şi a îmbunătăţirii vieţii la nivel individual. Deşi un asemenea comportament se poate întâlni şi la alte specii gregare, precum albinele sau furnicile, oamenii se deosebesc de acestea în primul rând datorită faptului că îşi organizează raţional activităţile colective şi, în al doilea rând, datorită graiului („limba serveşte la a exprima ce este folositor şi ce este vătămător, precum şi ce este drept şi nedrept”). În ziua de astăzi, termenul politică pare să-şi fi pierdut sensul originar (sugerat chiar de etimologia cuvântului, care încă duce cu gândul la polisul atenian, etică sau ideea de „Bine general″) într-un proces secular de „maculare”, chiar domeniul în sine ajungând, în cele din urmă, a fi privit cu scârbă sau dezinteres de majoritatea populaţiei.

Raportându-ne la contemporaneitate, actualul preşedinte al României îndeplineşte, fără niciun fel de îndoială, criteriile impuse de societate pentru a fi catalogat drept zoon politikon, păstrând sensul atribuit astăzi termenilor. Profitând de repulsia cetăţeanului de rând faţă de politicianul sobru, la costum şi cu siluetă porcească, acesta avea să devină o primă figură propulsată pe plan politic parcă din însăşi inima vulgului. Om hâtru, căruia îi place să glumească ocazional pe seama hâzeniei sale autodeclarate, cu un râs inconfundabil, frust, departe de rigorile şi zâmbetele false ale branşei, este un veritabil om al poporului. În realitate, politicianul Traian Băsescu nu este altceva decât produsul urii îndreptate către politic şi, în context intern, către aşa-numita oligarhie pesedistă. Prin urmare, o atenţie deosebită trebuie acordată lui Băsescu – candidatul, deoarece, după cum vom vedea, acesta pare a fi un captiv al propriilor sale funcţii.

Orgoliul şi irascibilitatea, bine camuflate într-o aură de modestie empatică, cuplate cu „blestemul” necunoaşterii înfrângerii în alegeri şi o carieră politică aproape în întregime caracterizată prin funcţii importante de conducere îl preschimbă pe Traian Băsescu în animalul politic de astăzi, ales şi reconfirmat de popor, care, asemenea unui copil răzgâiat, a învăţat că este de neadmis, ba chiar un act de sfidare, să i se spună nu. Aşadar, de apreciat este facilitatea parcurgerii etapelor premergătoare alegerii în funcţie şi nu multitudinea realizărilor din timpul mandatelor de primar sau preşedinte care, după cum putem vedea, sunt îndeobşte inexistente.

Băsescu – oratorul, parte integrantă a persona politica, este atipic, în sensul că, spre deosebire de colegii săi, nu este adeptul discursului de la pupitru, citit mecanic, care însă conferă un anumit grad de siguranţă retorului. Acesta preferă pieţele publice şi scenele improvizate în detrimentul celor patru pereţi ai unei instituţii, cuvintele (aparent) nepregătite „de acasă”, apropierea de plebe, apelul la sentimente, propăvăduirea ideii înlăturării pesediştilor (duşmani ai poporului) de la putere, bătând primejdios de aproape de discursurile totalitare ale secolului trecut; printr-o „democratizare” a ideilor care au marcat ascensiunea regimurilor nedemocratice, alături de comportamentul său neaoş care îl diferenţiază de politicianul de rând, acesta a reuşit să câştige simpatia maselor. Totuşi, chiar acest „mod de a fi” va contribui la discrepanţa dintre ipostaza de candidat şi ales.

Românii încă nu au reuşit să facă distincţia dintre empatie, simpla cunoaştere a problemelor care trebuie îndreptate, şi corectarea lor propriu-zisă, prin intermediul unor soluţii bine conturate. Astfel, mult repetatul „ştiu doamnă” după fiecare înşiruire de greutăţi a unei stimabile pensionare în timpul unei băi de mulţime are să însemne pentru dumneaei ceva mai mult decât o simplă promisiune electorală care, şi-aşa, de cele mai multe ori se uită. Abia odată ajuns la putere oamenii au realizat că la conducerea statului nu este nevoie de o persoană care să ţină mâna unei bătrâne în piaţă, ci de o persoană cu soluţii. Ba mai mult, atât românii cât şi Traian Băsescu îşi vor da brusc seama că preşedintele nu mai poate să râdă cu aceeaşi dezinvoltură, să facă glume cu dublu înţeles sau să se lăfăie la un pahar de vin şi să pornească apoi în trombă.

Însuşi comportamentul care îl face simpatic alegătorilor, care demonstrează că este mai mult decât un simplu produs-stereotip al clasei politice, alături de lipsa unor răspunsuri viabile la problemele pe care, slavă Domnului, le cunoaşte, pare să îl împiedice să exceleze ca preşedinte, acesta fiind, în cele din urmă, victima propriei charisme, al unui fenomen ce ar putea fi numit paradoxul băsescian.

Măreţie

“Mare figură eşti, mă Ticule” îşi şopteşte în pumni, nu cumva să şubrezească vreun perete al castelului. Culcă regina sub popă, apoi râde poznaş, aşază o pică, îi pică o cupă, mai scoală o treflă, ia un valet şi-i pune craiul în cârcă. Îl priveşte de sus, îl priveşte de jos, din stânga, din dreapta, din dos. Ăla de vineri parcă era mai frumos. Îmbufnat, apucă marginile scaunului, îşi ia avânt şi se întoarce cu spătarul la cetate, lăsând pala de vânt să facă prăpăd pe birou şi prin cameră. Strânge brusc palmele în aer şi prinde două carale, un as şi-un şase de cupă.

“Na, că v-am salvat şi de data asta. Mare om eşti, Ticule. Mare om.”

Credinţa-i oarbă

(Inspirat de următoarea postare, găsită întâmplător pe google)

Nici nu săltă bine gura de canal că mogâldeaţa făcu ochii cât cepele, lăsând felinarele de pe Speranţei nouă să se adune buluc într-înşii. Găştile de la colţul străzii se spărgeau răpuse de somn, iar televizoarele îşi dădeau ultimele suflări în sufrageriile gospodinelor, într-o seară a cărei linişti Petru se înduplecă să o tulbure, câteva momente mai târziu, cu un strigăt de disperare. Trei paşi în spate şi se trezi la fundul hăului pe care adineauri îl sărise.

Când au venit în cele din urmă pompierii, privi mulţumit către stele. Dumnezeu ştie cât ar mai fi aşteptat dacă nu izgonea nenorocul.

Axiomele de la ora şaisprezece treizeci şi patru

1) Nonconformismul este, la rândul lui, o formă de conformism, acesta reprezentând conformarea la ideea de a nu te conforma. Deci nu, domnule “îmi bag un ciocan în fund ca să sparg sâmburii de cireşe, din cauza cărora eram constipat”, nu eşti nonconformist, eşti doar prost.

2) Persoanele plictisitoare tind să îşi aleagă “carpe diem!” drept motto, într-o încercare jalnică de a te convinge că nu e aşa. De asemenea, vei putea afla că le place muzica, fotbalul şi să petreacă timpul cu prietenii.

3) Comerţul de comentarii pe diverse site-uri de socializare nu impresionează pe nimeni. Atât timp cât eşti urâtă, 20 de comentarii care îmi spun contrariul nu mă vor face să-mi schimb părerea. Dacă o faci pentru împlinirea ta personală şi/sau eşti nesigură în legătură cu ceea ce cred alţii despre tine, trebuie doar să tragi cu urechea în pauze, ca să auzi cum te bârfesc colegele, piţipoanca dracului.

Doamne, ocroteşte talpa la români

Acum că mă gândesc bine, superstiţiozitatea românilor poate fi prin excelenţă catalogată drept coprofilă. Dacă-mi permiteţi un joc de cuvinte, probabil însăşi capacitatea noastră de a face din rahat bici ne-a ajutat să nu mai vedem excrementele de pe talpă sau găinaţul de pe umăr drept o nenorocire, ci mai degrabă drept o mângâiere afabilă a fortunei. Şansele ca o pasăre să se uşureze exact în momentul în care tu treci pe sub dânsa, luând în calcul şi timpul necesar căderii “boroboaţei”, implică, mai mult ca sigur, o anume doză de noroc. La fel şi posibilitatea ca tu să nu vezi grămăjoara aburindă de pe trotuar sau să nu-i simţi odorul decât la câteva secunde după ce calci într-însa. Astfel, propun să sfidăm sorţii. Propun să înlocuim lopăţica şi punguţa cu talpa şi mersul pe călcâie. Până găseşti o bordură de care să te ştergi, desigur.

Karmangeria

Bătând degetul de sticla galantarului, ceru penultima pulpă de mânzat. Femeia îl luă din scurt, asta până văzu o faţă pierdută rânjind în spatele dânsului, moment în care se aplecă peste cântar ca să pupe obrajii cunoştinţei. Ba chiar, de emoţie, cucoana uită să-i răspundă omului care tocmai îi mulţumi.
Halca însângeră fundul sacoşei, iar aroganţa i se prăvăli în angoasă atunci când realiză că, la fel de bine, existenţa lui s-ar putea rezuma la un rol de figurant în universul unei măcelărese.

Gentilomul

Promenada de seară nu era altceva decât o canastă jucată din priviri cu trecătorii. Îşi aruncau unul câte unul păsurile pe trotuar, iar apoi scormoneau în marea de ochi grăbiţi după o speranţă de roşu. Pentru gentilom, jocul se termina atunci când îşi mângâia borul smolit al gambetei; niciodată nu a fost un bun blufeur.
Acum stătea acasă şi juca şah cu sine însuşi, ascultând urletul ploii care bătea în pervaz. În cele din urmă a venit şi ea, ca un fior care l-a făcut să scape nebunul peste poalele reginei, însă vizita nu era deloc neprevăzută. Costumul aştepta în dulap, cu sutele de lei mototolite în buzunarul de la piept, iar lenjeria apretată ticsea sertarul. Ridicându-se anevoios din faţa tablei, ia pălăria din cuier şi o tufleşte peste părul cărunt. Cu o ultimă dezmierdare a borului, îşi invită musafirul la un tangou.
Când i-au aprins lumânarea, buzele îi miroseau a trandafir fraged.

Corespondând cu sfârşitul

Stimată doamnă,
Dacă citiţi aceste rânduri înseamnă că degetele dumneavoastră n-au reuşit să-mi cuprindă în întregime beregata, ori poate supleţea lor v-a slăbit strânsoarea. V-am privit adânc în ochi şi mi-am întors spatele, aşteptând să simt răcoarea lamei pe ceafă. M-aţi împuns asemenea unui taur nemilos, dar am supravieţuit. Am tăiat mrejele mârşave în care m-aţi aruncat şi am ieşit triumfător. Acesta este un bilet de sfiducid.
C.
—–
Stimate domn,
La început am şovăit dacă să vă scriu sau nu, dar se pare că sunteţi de nepotolit. Înainte să vă fi eliberat din mrejele mele, poate ar fi trebuit să vă întrebaţi al cui e oceanul. Totuşi, dacă dumneavoastră credeţi că mă sfidaţi înecându-vă cu un os de peşte, ar trebui să vă fac într-o bună zi cunoştinţă cu Houdini. Ar fi extrem de nepoliticos din partea mea să vă spun că ziua aceea nu este atât de departe. Oricum, ne vedem peste doi ani, în tramvaiul 14. Sau, mai bine zis, sub el.
M.

Zgomot

Petrece serile de duminică ţinându-şi meşa în poală, mângâind-o când şi când ca pe o mâţă torcândă în timp ce meditează în fotoliul preferat. Îşi împinge periodic pântecele cu buricul degetului mare, lăsându-l să penduleze ca un metronom pentru gândurile sale, care acum pot glisa neîmpovărate pe pleşuvie. Îi place să mişte domol paharul care-i conţine dantura postişă, încât să se ciocnească de sticla groasă şi să scoată clinchete duioase, asemenea unui trianglu de sidef.
Toate acestea doar ca să audă cât mai bine mingea izbindu-se de peretele rece al blocului, larma copiilor din vecini, freamătul dulcii tinereţi, în timp ce soţia stă la geam şi ţipă, în capotul ei corai.