Recesiunea

La câţiva paşi de maşină, un vagabond scutura de praf o servietă proaspăt culeasă din gunoi. Profitând de ocazie, a făcut o glumă întrucâtva previzibilă despre recesiune, moment în care domnişoara şi-a dus mâna la gură pentru a estompa râsul pe care însăşi mama ei l-a catalogat, cu ceva vreme în urmă, drept “grotesc de nepotrivit pentru o femeie”. Mama ar fi mândră, şi-a spus, dânsul nepărând defel oripilat de sunet, ba chiar a lăsat-o să aleagă motelul, dar să nu fie prea departe, scumpo, i-am spus soţiei că şedinţa se termină la doisprezece.

Copil fiind, lepşe preluam

O leapşă foarte frumoasă din partea lui cell61. Mulţam din nou! Încep prin a spune că aş alege oricând durerea unui cot julit sau a unei glezne luxate în locul migrenelor cauzate de nopţi dormite prost sau chiar deloc. O luăm în ordine cronologică, în funcţie de ce ne amintim.

1. Pe la 6 ani am încercat să urc pe o bară dintr-un aşa-zis părculeţ de distracţii, uitat de lume pe undeva printre blocuri. Am căzut, m-am lovit la şira spinării, am rămas fără aer. Comprese cu gheaţă în timp ce mâncam pufuleţi îmbrăcaţi în praf de cacao, cumpăraţi de la Agricola. Nu mai vând aşa ceva astăzi, din păcate.

2. Un an mai târziu parcă, un idiot dă peste mine cu bicicleta. Parcă şi văd cu încetinitorul cum “fug” (la 6-7 ani nu eram chiar un Usain Bolt) să traversez o străduţă de doi metri lăţime, ăla are destul timp să frâneze, n-o face.  Privesc de pe asfalt cum se uită în jos la mine, se urcă la loc pe bicicletă şi pleacă. Comprese cu gheaţă pe frunte, enşpe vânătăi şi stat întins toată ziua.

3. Foarte entuziasmat, ţin un “minipicnic” pe iarba din faţa blocului meu. Fug ici-colo, mă aşez pe pătură, parcă mi-e răcoare la o talpă, s-o fi rupt şoseta. Când mă uit, am un ditai ciob înfipt, dar nu simt nimic (cred că am găsit şi eu locul ăla, cell ). Tras aer în piept, închis ochi, tras de către cineva ciobul din talpă cu penseta.

4. Răcit rău de tot, luat pastilă înainte de culcare, aflat jumate de oră mai târziu, când mă trezesc nemaiputând respira, că sunt alergic. Şoc anafilactic. Blackout. Ceai, culcat la loc, cu ceva frică în suflet.

5. Minge în faţă.

6. Minge în faţă.

7. Interminabilele căzături la fotbal şi nu numai, ţin minte că pe la 10-11 ani ieşeam afară cu plasturele deja pregătit în buzunar de des ce mă juleam, deşi nu eram ce puteai numi un “copil aventurier”.

8. Lista poate continua, încă mai am niscaiva copilărie rămasă.

P.S. Pentru cine este îngrijorat de sănătatea picioarelor mele băgate sau nu în fiece concurs îi spun de pe-acum să nu-şi facă griji. PA-urile postate după anunţarea retragerii au fost rezultatul loisirului pe care, în mare parte nepreconizat, l-am avut în ultimele zile şi a celor spuse de Călin aici, ca urmare a anunţului meu. Poate am profitat de bunăvoinţa lui, nu ştiu, atunci mea culpa. Drept urmare, timp liber sau nu – luni e prima probă a bacalaureatului -, promit solemn că o să mă abţin de la a mai posta PA-uri la PA24 începând cu etapa 10-11. Cheers.

P.P.S. Dăm mai departe Emiliei , lui Lady A. şi lui Ovidiu.

Small talk

Am o durere îngrozitoare de cap, dar m-am gândit să încerc ceva diferit. După cum spunea şi Mircea Popescu, limba engleză e o limbă puternică.

As I went about my daily shopping, a somewhat familiar voice rang in the back of my neck. When I turned around, his overly enthusiastic expression with which I had grown accustomed to in recent years stirred up what one could undoubtedly refer to as sheer angst. Knowing him as an obnoxious bore and “chitchat aficionado”, I couldn’t help but wonder if the already overripe tomatoes wouldn’t grow stale by the end of the discussion. Dull bastard, he muttered as we parted.
Apparently, tediousness demands a certain degree of reciprocity, I said to myself.

Solilocviu

(O bucătărie austeră. La dreapta, în planul întîi, o uşă. La stînga, în planul îndepărat, un ibric doldora de cafea, gata să dea în foc. În mijlocul odăii, o mescioară rotundă şi un taburet. Domnul şade în tăcere)

(priveşte în gol) Viaţa e o piesă de teatru, iar eu nu merg la spectacole să admir butaforia, nici să-l văd pe Beligan dormind opt ore, mîncînd sănătos, citind cărţi anoste, dar notorii şi-atît contează, făcînd scandal, mătănii ori vizite de complezenţă. În propria-ni piesă, sîntem decorul. Ne lipseşte talentul de a trăi.
(dezamăgit) Viaţa e o piesă de teatru. Păcat că scăpăm de diletantism abia spre sfîrşit.

Paragrafe în frază

Leapşă! Luăm aer în piept şi începem. Hah, leapşă, pe vremea mea jucam în fiecare zi jocuri (sic!) de tipul ăsta, asta îmi aduce aminte că acum câteva zile am auzit o fetişcană de 13-14 ani lamentându-se că prichindeii din ziua de azi nu mai ştiu ce e aia copilărie, cum pe vremea ei…, oricum, viaţa mea, văzută ca un tot, e extrem de interesantă, spre deosebire de zilele din care e compusă, pare destul de paradoxală treaba, dar aşa e, ceva în genul puzzle-urilor cu o mie de piese, pân’ la urmă dacă te uiţi la o singură piesă nu înţelegi nimic,

o să trec peste primele două ore care sunt destul de serbede şi aceleaşi de ceva ani încoace şi ajung la momentul în care scot câinele afară, mai văd lumea, mai calc prin mocirle, dar asta în special iarna, anotimp care îmi repugnă, în mare parte pentru că nu-mi place frigul şi apoi pentru că nu-mi place să stau înfofolit în geci şi/sau trei rânduri de haine, aici le dau dreptate exhibiţioniştilor (hehe),

aşa că vreo 4-5 luni din ani mi le petrec în hibernare pe la prânz, deşi aproape în fiecare dimineaţă merg la hypermarketu’ din spatele blocului, am făcut o pasiune din asta, în schimb vara îmi petrec mare parte din zi afară, mai ies la un fotbal, la un tenis (încerc săptămânal, da’ nu prea ai cu cine, dom’le, şi singur nu merge) sau, câteodată, pur şi simplu mă plimb, spre seară mai văd un serial, mă mai joc cu al meu căţel, asta dacă are/am chef, nu mai menţionez eventualele citeli, navigări pe net sau învăţări, că pe alea le facem când ni se năzare, suntem plictisiţi sau nevoiţi,

apoi, când vine vremea să dorm, mai râd de mine un pic şi încerc (ca blonda aia din banc care stă cu ochii închişi în faţa oglinzii ca să se vadă dormind) să fiu conştient în clipele imediat anterioare adormirii, tare ciudat că nu-mi iese niciodată, şi cam atât, visele mi-s de cele mai multe ori ciudate, dacă mi le amintesc a doua zi, dar asta probabil pentru că sunt nebun, dăm mai departe leapşa Emiliei şi încă o dată lui cell61, ca să fim sigur că se ţine de ea.

epigonii

cătăm steaua polară şi pierdem orizontul
ca o găină cu gâtul tăiat dar ceva de spus
generaţia alfa-omega-neacă-amaru-n cuvinte
fără vârfuri de lance
îl avem pe chirilă
ah nu

Şapteşpe, mergând pe eternitate

Deunăzi, o preastimabilă persoană mi-a spus în treacăt că la vârsta asta te simţi „ca un balon de săpun învins de gravitaţie.” Cu oareşce candoare, mai întâi am întrebat-o ce înseamnă să fii învins, pentru că lumea e terenul tău de joacă, iar tu eşti fie prea mândru ca să te bucuri de el, fie prea copil ca să-i laşi iarba nebătătorită, în vreme ce buzele care te fac să pluteşti în fiecare dimineaţă te înalţă într-atât de mult încât nimeni, nici măcar gravitaţia, nu te mai poate ţintui la pământ.

Pătraşcu faţă cu Făcătorul

Mai întâi şi-a închis ochii, e prea stridentă rochia femeii de acolo, mă doare capul, apoi scăpă din mână umbrela, şi-aşa e prea senin ca să plouă. Mentosanul deveni insipid ca hârtia, l-am ţinut prea mult în gură, în jurul leagănelor chicotelile erau din ce în ce mai şterse, m-am plictisit de atâta viaţă. Până şi fântâna arteziană tăcu. Banca vernil era una cu Pătraşcu.
Îl zgâlţâi uşor de umăr, domnule, sunteţi bine? Da, am aţipit un pic. Te ştiu de undeva? îmi pari cunoscut.
Zâmbind, îl întreb dacă şi-a găsit agenda.

Pătraşcu faţă cu răutatea

Pe Aviatorilor nouă de obicei e linişte la ora asta, mai puţin atunci când Azorel se hotărăşte să leorpăie un castron de apă chiar înainte de culcare. De ce n-o trezeşti şi pe maică-ta când vrei plimbat? şi-aşa o placi mai mult, îi spune, apoi ridică din sprâncene şi pune mâna la gură ruşinat, nu cumva să-l audă Geta. În ceea ce meteorologii numeau cea mai rece noapte din an, Pătraşcu privea pe geam cum Azorel, proaspăt liberat de sub papucul familiei, pribegeşte ca o mâţă pe străzile mizerabile ale cartierului. Pe moment, nu simţi nicio urmă de regret.

Fui premiat

Îi mulţumesc din nou, şi pe această cale, lui Lady A pentru premiu. Chiar înseamnă pentru mine ceva ca, după aproximativ un an de când am aflat ce înseamnă PA-ul şi, implicit, cu ce se mănâncă scrisul (pe data de 14.04.2009, ora 15:30 şi ceva – când am intrat în Pahico), să fiu calificat drept “Superior Scribbler”. Acum, problemă: să văd cui dăm mai departe premiul.

Cele cinci îndatoriri ale premianţilor:
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie să dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare S.S. trebuie să îşi creeze o legatură pe net la blogul (şi autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa îşi prezinte premiul pe blog şi să adauge un link la acest post, care explică ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat să viziteze acest post şi să îşi adauge numele la Mr.Linky List, astfel încât să existe o evidenţă a fiecărui ins premiat.
5. Fiecare S.S. trebuie să posteze aceste reguli pe blogul lui.

Îl dau mai departe:

- Emiliei, care nu conteneşte a mă impresiona cu epigramele sale despre supărările lui Orfeu.

- lui George Oprişan, care habar nu are cine sunt , dar care scrie într-un mod excepţional despre restaurantele din Bacău.

- lui Ovidiu, care ar trebui să scrie mai des, că o face bine, şi pe care îl invidiez că ştie foarte bine franceza.

- Diacriticii, care apără cu străşnicie limba asta de o modelăm noi după bunul plac, scriind articole şugubeţe care încântă ochiu’. Şi neuronu’.

- în cele din urmă, dar nu cea din urmă, comunităţii care s-a format în jurul ideii de PA, extrem de talentată şi entuziastă. Şi nu, n-am trişat.